Soarele învinge din nou întunericul iar lumina lui o trezeşte pe EA. Pe mine NU, eu sunt obişnuit cu el. Eram amândoi cazuţi intr-o parte, imbraţişaţi.
Îmi sopteşte uşor:
- Trezeşte-te! Hai Mihai trezirea!
Greu genele mi se dezlipesc de sprâncene si cateva fire din parul ei lung îmi acoperă privirea. Mă trezesc deodată, grăbit, nu ştiu de ce…mai bine, mai bine nu o mai faceam :
- Au!!! Spatele….mă dor toate….
- Pai dacă am dormit ca boschetarii, nici macar în boscheti, pe pietre…
- Of…tu, cum te mai şimţi ? te mai doare piciorul ?
- Nu mă, mai doare…dar să vad daca-l pot mişca…
- Hai încercă, usor, stai să te ajut…
O ridic, şi tremurând pune primul picior pe pământ si apoi pe cel rănit, – Auu! – se aude…o doare….
- Sper să nu fie nimic grav mai…
- Şi eu….dar mă doare rău. Hai să mai stăm un pic te rog, şi mergem noi.
- Bine cum vrei tu…mai are rost să te întreb cum ai dormit, având în vedere că pe mine mă dor toate mai ales că tu ai si piciorul rănit ?
- Am adormit repede, eram obosita şi îmi era frig…şi am visat…
- Ce ai visat ?
- Nimic, hai să mergem.
- Ai măi spune…te rog!
- Nimic măi…daca nu vi plec fără tine!
- Spui asta de parcă ai putea să mergi doi metri fără să te ajut eu…
Încăpâtănarea tipic feminină, incearcă să se ridice, bineînteles că nu reuseşte si plus că a căzut…pe mine…măcar nu s-a mai lovit…dar eu ? Eu ? parcă îmi pasă cam prea mult de Ea ? sau mi se pare mie ?…O iau usor de braţ şi o chiontâc, chionctâc din piatră în piatră din vorbă, în vorbă ajugenm la intrare din oraş.
Este extenuată, ea ca ea, dar eu ? şi eu sunt vai de mine…
Luam un taxi si mergem la un Spital. Ştiţi scena aia tipică în care baiatul stă pe scaun şi asteapţa ingrijiorat fata, pe holurile spitalului care miroase a spirt ? Daca nu o ştiţi, imaginativ-o acum daca vreţi să aflaţi pozitia mea de acum.
O asistentă tâfnoasă o luase înainte, chiar nu-i înleg pe oamenii în genul asistentei care daca au avut o zi proastă, îsi varsă nervi pe cei cu care ar trebui să fie draguţi cu ei. În fine…să revenim la pozitia mea, eram pe scaun acolo şi faceam un asa zis conspect al celor întamplate în ultimele ore…încercam să îmi amintesc ce se întamplă cu mine mai exact, cum de am ajuns aici, însa gândul îmi era la Ea…cam ciudat nu ? tare ciudat…
Dupa colţ se zareşte addidasul ei, albastru si în clipa imediată apare şi ea…într-un scaun cu rotile şi de data asta cu un asisten, foarte draguţ ( cu ea, cu mine indiferent).
- Ei…cum este ? ce sa întamplat eşti bine ?
- Da, este bine este doar o rană urătă, au curătat rana si m-au bandajat şi au spus ca totul va fi bine….
- Da! Totul va fi bine dar să stai mai mult in pat, să nu te mişti prea mult ca să nu se deschidă rana din nou. Daca se întamplă ceva sau îti este rău şi te doar şă vi la spital, sau mă suni şi vin la tine. Spuse El, el asistentul.
- Dar nu am numarul tău…
- Ei…multumim că ati fost amabil, haide să mergem, hai usor ridică-te de acolo! Daca este ceva o să venim la spital, multumim din nou. O zi buna
Am fost un pic cam gelos că nu am lasat-o să îi ia numarul sau doar a fost o iesire spontană ? mă cam macina gândul asta.
Ah! Ce bine! Nu se mai simte mirosul acela de spital. Am ajuns la iesirea din spital –
- Ei bun şi acum ce facem ?
- Luam un taxi şi mergem la mine acasă, mama trebuie să fie îngrijorată….
