Societatea este un tablou în ulei al comportamentului uman. Pentru o analiză cât mai elaborată şi precisă a acestui tablou luăm două cazuri: un deţinut executat într-o închisoare de maximă securitate pentru că a omorât 3 oameni şi a violat alţi 5 şi un om onest care a primit premiul Nobel pentru pace  şi  a murit de cancer (sau orice altă boală cumplită vreţi voi). La ce îmormântare credeţi că vor cădea mai multe lacrimi, vor fi mai mulţi oameni îndoliaţi, se va face mai mult tam-tam ? Nu este o întrebare capcană, bineînţeles la a celui premiat Nobel. Parcă aud discursurile ipocriţilor “A fost un om minunat, un exemplu demn de urmat, cinstit, onest,modest…”, presa scriind despre tristul eveniment şi analişti comentând şi scriind cărţi despre viaţa “minunatului om”. În cel de-al doilea caz la îmormântare deţinutului în cel mai fericit caz vor fi 2 – 3 membri ai familiei şi posibil o lacrimă din partea unuia dintre ei.

Vouă defapt de cine vă pare rău mă? De omul care a murit? De semănul vostru care respira, făcea caca, se mansturba şi mânca iaurt sau de faptele făcute ? Vă spun eu, ipocriţilor, de faptele omului. Nu de el, nu de om. Acel condamnat la moarte să fiţi sigur că nu s-a dus şi a omorât un om, doi, trei pentru că nu avea ce face! A fost traumatizat în copilărie, sărăcia, foamea, boală psihica oricare dintre acele motive îl putea împinge să facă asta! Judecaţi faptele! Cine o să mai facă fapte bune? Pe cine o să mai urmaţi ca oile ca să fiţi mai buni? Cel care a luat premiul Nobel nu s-a luat după X,Y,Z să ajungă acolo, a făcut ce a crezut el de cuvinţă şi a reuşit. Asta îl face un om bun.