………………………………………………………………………………………………………………………………
(Vezi episodul 5)
- Nu pot să adorm…mie frig! – se aproprie de mine şi mă obligă instinctiv să o iau în braţe….
- Mai bine, măi ?
- Da…..- îmi răspunde ea jumătate adormită, şi se asează înapoi pe braţul meu.
Nu e uşor…nu e nici greu. Mă simt bine acum cu EA. Adorm uşor, uitându-mă la ochi albastri care se pierd în noapte, lăsându-mă pe mine în urma lor…. Răsare soarele, iar razele lui îi mângâie uşor faţa, de după perdele…se întoarce spre mine şi se lipeşte de mine. Adorm din nou, mai adânc, fericit pentru că în dimineaţa aceasta o am lângă mine…
Dimineaţa după ora 10, se ridica uşor din pat, crezând că dorm…se uita la mine, şi pleacă. Într-un final mă trezesc şi eu…cu gândul că va trebui să plec din maiestruasa casă, să mă duc în lume, nu ştiu unde…dar…nici un dar, trebuia să plec şi cu asta basta!
Mă trezesc buimatec, merg la baia care culmea era în după o uşa de camera mea…mă spăl pe faţă şi mă uit la mine…”unde mă duc doamne ? tot înainte că înapoi nu se poate…”. Cobor într-un final pe scări…vroiam să îmi iau La revedere…, de la EA şi de la mama ei. Mă întalnesc la final de balustradă cu ea:
- Hey, unde mergi ?
- Nu ştiu, însă ştiu că trebuie să plec, nu vreau să abuzez de ospitalitatea ta şi a mamei tale
- Poftim ? şi unde ai să te duci ?!
- Ţi-am mai spus nu ştiu…tot înainte…nu îti fă tu griji pentru asta…Eu vroiam să te găsesc şi să îmi iau la revedere de la tine şi de la mama ta…
- Mama este plecată în oraş, iar Tu nu pleci nicăieri, pentru că nu ai unde să te duci…
- Ba da…am o lume întreagă în care pot merge…
- La revedere! Mi-a părut bine să petrecem aceste câteva zile împreună şi mulţumesc că mai lăsat să stau aici, transmitei mamei tale, mii de mulţumiri pentru că ma găzduit.
- Hey! Hey! Nu poţi să pleci…
- Ba pot!
- Haide nu te prosti…nu ai unde să te duci, se găşeşte în casa asta cât e de mare un loc şi pentru tine!
- Da, dar nu e pentru mine, mie nu îmi place să mă ştiu dator, iar dacă aş sta aici m-aş şimţi dator pe viaţă, şi nu vreau asta…eşti foarte drăguţă cu mine…însă nu! Poate o să ne mai întalnim…
Ies forţat pe uşă…cu părere de rău însă conştinţa nu mă lasa să stau acolo deşi EA era acolo…deşi nu aveam unde să ma duc…
Trec greu de grădina care părea mult mai scurtă din maşină, ajung la poarta aceea mare…care nu se deschide în faţa mea…eu ies pe o porţită mai mică de lângă…
„Of doamne! Şi acum încotro ?”
O iau uşor pe alea din dreapta, uitându-mă uşor în spate…trec pe lângă multe, multe astfel de case, de care nu văzusem niciodata în viaţa mea. Acum că eram singur, pe lume, chiar îmi puneam problema, ce până acum nu prea ma interesat deşi era ceva esenţial: „Eu deunde vin ? am o casă o familie?” Trecând in gândurile mele de cartierul de film…ajung la un pod de fier pe care trăceau masini multe…prea multe, prea grăbite…unde se duceau ? asta am să aflu şi eu…mai încet dar am să aflu…
Merg…merg…iar căldura prânzului se lasă peste drumul meu, iar maşinile se pierdeau fiecare în mirajul acela care pare că se mişcă…La orizont, în sfârsit, se vede un oraş, cu blocuri întalte…foarte întalte.
Cu greu ajung, în orăş, toţi oamenii care treceau pe lângă tine ca soldaţii fără să se uite, mă ameţeauau şi încă o fac. Mi-e sete. O ţâşnitoare ceva ? o să găsesc şi eu în ditamai oraşul ?
